Ai fost vreodata constient ca te minti singur intr-un mare fel? Si stii asta si o faci in continuare pentru ca ti-e frica sa te trezesti si te gasesti singur zambind ca un idiot la amintirea unui lucru trecut, frumos, care acum e doar o pata. Si te minti si iti dai o palma si te redresezi pentru scurt timp, ca mai apoi sa te afli intr-o balta de incertitudini si sa nu stii unde ti-e drumul.
Nebunia isi spune cuvantul in astfel de situatii; de la ras te regasesti in plans, nu te poate intelege nimeni, nici macar tu. Nu ai cum sa iti propui un plan, o evacuare din tine, nu exista solutii. Poate doar vesnica expresie “timpul le rezolva pe toate” se va abate si asupra ta. Pana atunci tu te zbati si iti porti toate mastile, le uzezi, te transformi si cand in final vrei sa te cauti, nu te mai gasesti. Ai fost pierdut, ratacirea ta a platit un pret mult prea scump, e ca si cum ti-ai vinde sufletul diavolului. Umanul din tine a disparut, de fapt nici nu iti mai pasa. Vrei doar sa iti tarai existenta, sa le faci pe plac celorlalti, dar tu ai uitat de tine. E ca si cum nu ai exista, te plimbi prin lume ca un exilat, nu te regasesti, nu te pliezi pe nicio situatie. Povestea ta a fost demult apusa, sfarsitul tau a fost demult scris si hotarat, acum traiesti doar fragmente si iti scrii scenarii.
Originalul a ars din temelii, nu mai exista nici prima caramida asezata la consolidarea persoanei tale. Simti doar o pustietate adanca, fara fund si fara capat, te scufunzi in ea si plutesti in neant. Vidul ce te inconjoara nu te poate dezmetici, nici macar nu vrei. Te complaci si te mentii, doar atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu