Undeva, candva

Up in the Air.

Auzisem de el, de premii, dar nu ma atrasese nimic, nici macar zambetul lui George Clooney. Iar pe langa drama era adaugat si comedy; l-am exclus, neintrand in aria mea preferata.

Pana am primit un “impuls” si i-am dat o sansa.

La o simpla privire poate parea un film de duzina, usor de inghitit si patruns, un film pe care sa-l vizionezi inainte de culcare. Dar daca faci asta, tind sa cred ca vei adormi mai greu.

Un inceput promitator ; un stil de viata ce se infatiseaza ca fiind perfect la care usor poti visa.

Calatorii, locuri, oameni. Nimic trainic, nimic organizat. Iar “acasa” nu e un cuvant ce trimite personajul intr-un loc stabil, cu picioarele pe pamant, ci sus, in aer. Acasa pentru majoritatea inseamna tot: familie, intimitate, spatiul tau.

 George Clooney se ferise si fugise de normal, isi dorea sa traiasca dupa modul ales.

“Carpe diem” il ghidase mai tot timpul. Nu avea reguli, nu-si dorea sa intre intr-un circuit in care sunt prinsi mai toti oamenii.

Se incapatanse sa nu faca parte din turma. Insa cand s-a asteptat cel mai putin, turma, gloata, l-a acaparat, dandu-si seama ca toate lucrurile renegate, il combateau. Toate convingerile lui au fost date peste cap.

De o persoana, de o femeie, de o situatie imprevizibila.

Desi nu s-a lasat invins usor, in final a tintit spre ce ii dictau instinctele, si-a urmat de data aceasta inima, nu ratiunea. Da, suna siropos, da, pare romantic, dar poate fi si real.

Si cu toate ca simtisem finalul previzibil, mi-am dorit sa ma insel, chiar am sperat la un happy ending. Insa personajul s-a trezit cam tarziu sa ia parte la hora realitatii.

Chiar daca ne incapatanam sa nu ne agatam, sa nu ne legam de persoane, sa nu ne cream datorii si relatii de tot felul, ele sunt inevitabile.

Doar un pustnic probabil reuseste sa se desprinda, dar noi, cei care ne invartim printre oameni, cei care respiram acelasi aer de pe aceleasi strazi, oricat de repede am alerga, virusul solidaritatii, al comuniunii, ne prinde. Avem nevoie de ceilalti, avem nevoie de puternicul « noi » .

De o Ea sau de un El. Si pana la urma totul tine de alegeri.

Aripi protectoare

Cu totii ne credem unici. Nimeni nu sufera mai mult decat noi, nimeni nu a cunoscut o asemenea durere. Nimeni nu iubeste ca noi.

Iti sorbi cuvintele cand iti insirui sentimentele si le savurezi siropul ce se scurge si te indulceste sau amaraste. Nu vrei sa pastrezi pentru tine, impartasirea cu oricare alta persoana iti provoaca o concretete, intensitatea starilor tale se mareste, simti cum creste chiar in timpul in care cuvintele iti parasesc corpul si se avanta in atmosfera.

Ce usurare sa iti faci martori, sa ai confesori, sa ai partasi la intamplarile ce ti-au dat lumea peste cap.

Si e intr-adevar o metoda prin care poti sa iti micsorezi povara, ai impresia ca odata ce ti-ai varsat vitregiile vietii, esti eliberat.

E ca o spovedanie, numai ca nu preotul e cel care te asculta, ci un prieten sau poate cosmeticiana sau un necunoscunt.

E o senzatie placuta sa stii ca esti ascultat, ca primesti  un sfat sau o indemnare, o aprobare ca te poti marturisi si iti poti continua viata indiferent de lovituri.

Te pricopsesti cu o expresie ce parca iti da imbolduri: asta inseamna sa traiesti.

Te invelesti cu vorbele venite de la ceilalti si incerci sa iti ingropi propriile ganduri, incerci sa le amani, sa nu le dai ragaz sa te napadeasca, pentru ca stii ca solutiile vor veni mai greu, iar cu cat de afunzi intr-o anumita problema, risti sa te adancesti cu tot cu picioare. Iar mlastina nu-ti va permite  sa inoti, nu-ti va ingadui sa folosesti colacul de salvare.

“Ceilalti” sunt intotdeauna o portita de iesire, o scapare din necaz.

Insusirea omului de a  trai printre semeni, de a convietui, se intareste.

Privind prin binoclu

“Exista lucruri cunoscute si lucruri necunoscute; intre ele sunt usi” – William Blake.

In perioada infantila, probabil una dintre expresiile cele mai folosite a fost “cand voi fi mare”.

Tot ce era pus sub umbra necunoscutului atragea, iar puterea pe care parea sa o detina o varsta mai inaintata, insufletea toate spiritele inocente.

“Cand voi fi mare... voi avea asa casa, voi fi doctor, voi fi politist sau fotomodel”.

Lucrurile erau stabilite, nu trebuia decat sa treaca timpul si sa vina momentul oportun.

Naivitatea copilariei ne-a facut visatori, le-a permis gandurilor sa zburde si sa-si stabileasca teluri.

Repeziciunea de a ne arunca asupra lucrurile, spontaneitatea, erau caracteristicile copilariei.

Perioada mult asteptata a sosit, iar surpriza de care s-a lovit “copilul” i-a marit pupilele. Nu-l astepta nicio casa, nicio profesie nicaieri, nu pareau a se ivi si nici a i se oferi pe tava.

Prima lectie a fost invatata: tactica pasilor marunti, nimic nu vine de-a gata, totul se castiga, inclusiv dragostea.

Intrebarea la care am fost supusa sa raspund, ma determina sa ma imaginez fata in fata cu Mafalda sau Baba Omida, nu ca as crede in vorbele lor de duh, doar metaforic vorbind.

Cum ma vad peste 10 ani?

Incerc sa raspund privind in retrospectiva. Acum 10 ani. Un copil plapand, abia mergand, impleticindu-si picioarele si cu frica de a-si pierde parintii. O intarziere de cateva minute, ducea la siroaie de lacrimi si la scenarii cu privire la siguranta parintilor.

Un copil ce nu putea sa adoarma daca nu a fost pupat, daca nu i s-a spus noapte buna si daca nu a avea intreaga ceata de papusi bagate sub patura, puse la culcare.

Timid, firav, dar in acelasi timp un adevarat Mogli, care manca si isi petrecea o parte din timpul liber in copaci. Andreea Marin mi-era muza, o imitam de cate ori aveam posibilitatea unui auditoriu, iar rolul de bocitoare mi se plia perfect.

De mica mi-am dorit sa ajung in televiziune si sa joc in filme, termenii de jurnalism si teatru inca erau pretentiosi.

Samanta dorintelor si a asteptarilor in viata, mi-a fost implantata in perioada cea mai pura si cea mai nevinovata. Am urmat intocmai ce visam, m-am lasat condusa de imaginile ce mi-au perindat prin minte cu mult timp in urma.

Viitorul e surprinzator, nu ai forta asupra lui, nu il poti controla din timp; te loveste imprevizibilitatea de fiecare data.

Vorba romanului zice “sa nu iti faci planuri ca tiganul” sau “sa nu te grabesti ca mireasa la pat”. Intelepte zicale ce ar trebui sa ne indemne sa urmam expresia latina “carpe diem”.

Cand vine vorba de asteparile unei persoane mature, de cele mai multe ori acestea se lovesc de cliseele bine cunoscute: intemeierea unei familii, cariera, sanatate, bani.

Ce-i drept, cam toti oamenii au parte de asemenea lucruri, in proportii diferite, normal, insa reusesc sa atinga macar unul din subiectele expuse.

De cele mai multe ori imi spun ca indiferent de situatie ma voi descurca, deci vitregiile vietii pot veni, insa nu imi vor impune un capat, doar moartea, dar ea nu e o surpriza, e parte din om de cand acesta se naste.

Nu-mi propun idealuri, nu imi fac lista de invitatii pentru nunta, nu imi aleg numele copiilor, nu imi stabilesc tiparul sotului perfect.

 O sa imbratisez fiecare moment si il voi trata dupa cum merita, o singura dorinta o voi vrea indeplinita: sa adorm noaptea la o ora decenta si normala.

Altfel

Dedicare, implicare, dorinte, asteptari.

Ani. Nopti nedormite. Griji.

Un vartej, o furtuna ce darama totul in cale, destrama, lasa pulberi si faramituri.

Un amalgam, o integrama, bifezi cate un raspuns, mai ingadui, mai lasi loc liber, esti chinuit.

Greseli repetate, strangeri reci de mana, mangaieri false.

Culmi prabusite, case darapanate, usi trantite...abia respiri.

Zambet inocent ce te incalzeste si te inmoaie, se transforma intr-un ranjet hidos si infricosator.

Tremur, susur, caldura, toate au devenit un zgomot asurzitor, un vuiet ce-ti tulbura linistea si iti zgaltie temelia.

Cuvinte…sau conexiuni. Dezastru si minciuni.

Vorbe ajunse spulberari de vant, gunoaie viermuind.

Imagini, perindari, momente. Au esuat in scarba, in renegare, in lepadare.

Fiori de nebunie iti incalzesc si-ti cutreiera corpul, iar umbra ce te pandeste, mormaie si te bajbaie, nevrand sa te piarda.

Mirosul ei ti-a infundat narile si ti-a inasprit gustul, iar matrita din care ti-ai croit tiparul, a dat gres. A iesit natang si plin de remuscari.

A pasi

Aceleasi strazi pe care le-ai batatorit de nenumarate ori. Stii cat de cenusie e culoarea blocurilor, cunosti vanzatoarele de la magazine, pana si trecatorii ti se par familiari.

Dupa ceva timp revii; stinghereala pune stapanire pe tine, esti ca un intrus, parca ai ochi atintiti asupra-ti; mergi cu capul aplecat, nu vrei sa iesi in evidenta, nu vrei sa fii vazut.

Daca ti-ar aparea Duhul lui Aladin, i-ai cere sa te faca invizibil.

Nu poti ingurgita sentimentele ce te framanta.

Esti tot tu, in aceleasi locuri, dar totul e schimbat.

Semnul intrebarii te tine strans de mana, iar punctele de suspensie te pun pe ganduri.

Oare nu poti reveni la fragmente din trecut, nu vrei sa accepti ca unele momente inca dainuie pe strazi si in amintirile tale ?

Starea letargica e zdruncinata, corpul nu-ti mai e molcom, esti pus in impas.

Trebuie sa faci alegeri: vei fi curajos, esti pregatit sa infrunti anii sau te vei ascunde sub o carapace?

Alegerea facuta iti va dicta drumul, indiferent de optiuni, cea aleasa, crezuta cea optima, te va mentine la suprafata, va fi ca un dop de pluta, nu are cum sa te scufunde.

Fat-Frumos

  E un joc de-a prinselea. Iti place o perioada sa fugi, dar intr-un final vrei sa fii prins si sa nu ti se mai dea drumul.

  Cu privirea pierduta, atintita pe un punct ce nu reprezinta nimic, personajele isi istorisesc intamplarile, simt nevoia sa impartaseasca, sa se elibereze de greutatea ce i-a apasat vreme indelungata.

  Desi mediul ramane indiferent la relatarile tale, cerul va fi tot albastru, apa tot incolora, ai impresia ca totul se schimba, atunci cand te loveste un trasnet.

  Doar tu, victima, ai tendinta sa-ti urli sfasierea si sa faci si alti partasi la intamplare, simti nevoia sa fii auzit.

  E un joc ce nu cunoaste reguli; si le impune pe propriile-si.

  Cu aerul de nepatruns, cu imaginea ce-l infatiseasa asemeni unui zeu coborat din Olimp, crede ca detine tot controlul. El este stapanul si isi permite orice.

  “Les amours imaginaires” (Heartbeats) ne ilustreaza intru totul zicala : « dragostea e oarba ».

  Zeul impunator ce-si poarta tridentul cu mandrie, isi mascheaza adevarata fata, lasandu-le pe umilele “nimfe” sa interpreteze dupa bunul plac.

  E hetero sau homosexual? Ce isi doreste? Ce preferinte are?

  Nu se dezveleste, aura ce-l inconjoara e impenetrabila. Atentia ii e drogul, vrea ca totul sa se miste in jurul lui, vrea sa fie soarele, iar ceilalti simpli pamanteni.

Buclele galbui ce-i brazdeaza fata imaculata il fac irezistibil, el e stapanul ce dicteaza, ramanand sa i se indeplineasca orice pretentie.

  O vreme jocul ii merge,mandria lui e incomensurabila; delasator isi duce existenta, stiind ca multi ii poarta grija.

  Dar cand paharul “plebei” se umple, revarsarea lui se intoarce contra stapanului.

  Temator ca si-a pierdut laurii, zeul decazut, incearca sa isi recapte faima cu oricine, siguranta lui nu poate fi zdruncinata.

  Cetatea ce l-a aparat s-a prabusit, ramanand doar ruine.

  Ca o vulpe ce nu ajunge la struguri si care zice ca sunt acri, acum, narcisistul detronat se multumeste si cu ciorchinele uscat, batut de timp. Nu mai tine cont de preferinte si asteptari, are nevoie doar de drog, isi cauta pilonii cetatii in orice lucru vulnerabil.

Filmul poate fi plictisitor pentru iubitorii de actiune; prezinta analize, cugetari.

Viata pe umeras

  O iedera in diferite culori si nuante, ce se preschimba in functie de timp si de caldura ce o dogoreste. Se agata de orice mijloc ii sta in cale, scopul ei este sa isi gaseasca un sprijin, un suport pe care sa se bazeze si sa isi consolideze intreaga creatie.

   Cu miscari molatice isi schimba portiunea bine determinata, incearca cu toata seva sa se incolaceasca de toate punctele din juru-i. Desi isi intinde tentaculele precum o caracatita, dorinta arzatoare ii e sa fie cat mai aproape de radacina bine infipta in pamant, stie ca daca isi va mari suprafata, risca sa fie calcata in picioare, destramata, zdrobita.

  Omul este iedera; punctul sau de sprijin este siguranta data de un obiect, de o alta persoana.

Nu poate accepta sa se indeparteze de izvorul ce ii traseaza liniile de urmat in viata.

  Numai ca izvoarele, desi par interminabile, pot seca, in locul lor ramane doar un put uscat, din care nu mai poti culege nimic, pustietatea ce-l inconjoara te trezeste la realitate.

Lasitatea si frica de a parasi siguranta te imboldesc sa te pastrezi in jurul izvorului, sa nu parasesti perimetrul cunoscut, sa fii in permanenta veghe si sa astepti sa tasneasca sursa de energie din care nu te-ai infruptat demult.

  E foarte comod sa ramai intr-un teritoriu cunoscut, e o hotarare pe care o iei pe moment, e adapostul ce nu poate fi abandonat. Ramaii pentru ca nu faci fata situatiei “de afara”. Dincolo de portile convingerii tale, te asteapta un razboi, o batalie, o calatorie teribila, numai ca e o ratiune de a trai, iti castigi independenta, nu mai esti vasalul izvorului, te-ai dezrobit.

  Izvorul a fost o piedica repetata si a devenit doar o corvoada.