Privind prin binoclu

“Exista lucruri cunoscute si lucruri necunoscute; intre ele sunt usi” – William Blake.

In perioada infantila, probabil una dintre expresiile cele mai folosite a fost “cand voi fi mare”.

Tot ce era pus sub umbra necunoscutului atragea, iar puterea pe care parea sa o detina o varsta mai inaintata, insufletea toate spiritele inocente.

“Cand voi fi mare... voi avea asa casa, voi fi doctor, voi fi politist sau fotomodel”.

Lucrurile erau stabilite, nu trebuia decat sa treaca timpul si sa vina momentul oportun.

Naivitatea copilariei ne-a facut visatori, le-a permis gandurilor sa zburde si sa-si stabileasca teluri.

Repeziciunea de a ne arunca asupra lucrurile, spontaneitatea, erau caracteristicile copilariei.

Perioada mult asteptata a sosit, iar surpriza de care s-a lovit “copilul” i-a marit pupilele. Nu-l astepta nicio casa, nicio profesie nicaieri, nu pareau a se ivi si nici a i se oferi pe tava.

Prima lectie a fost invatata: tactica pasilor marunti, nimic nu vine de-a gata, totul se castiga, inclusiv dragostea.

Intrebarea la care am fost supusa sa raspund, ma determina sa ma imaginez fata in fata cu Mafalda sau Baba Omida, nu ca as crede in vorbele lor de duh, doar metaforic vorbind.

Cum ma vad peste 10 ani?

Incerc sa raspund privind in retrospectiva. Acum 10 ani. Un copil plapand, abia mergand, impleticindu-si picioarele si cu frica de a-si pierde parintii. O intarziere de cateva minute, ducea la siroaie de lacrimi si la scenarii cu privire la siguranta parintilor.

Un copil ce nu putea sa adoarma daca nu a fost pupat, daca nu i s-a spus noapte buna si daca nu a avea intreaga ceata de papusi bagate sub patura, puse la culcare.

Timid, firav, dar in acelasi timp un adevarat Mogli, care manca si isi petrecea o parte din timpul liber in copaci. Andreea Marin mi-era muza, o imitam de cate ori aveam posibilitatea unui auditoriu, iar rolul de bocitoare mi se plia perfect.

De mica mi-am dorit sa ajung in televiziune si sa joc in filme, termenii de jurnalism si teatru inca erau pretentiosi.

Samanta dorintelor si a asteptarilor in viata, mi-a fost implantata in perioada cea mai pura si cea mai nevinovata. Am urmat intocmai ce visam, m-am lasat condusa de imaginile ce mi-au perindat prin minte cu mult timp in urma.

Viitorul e surprinzator, nu ai forta asupra lui, nu il poti controla din timp; te loveste imprevizibilitatea de fiecare data.

Vorba romanului zice “sa nu iti faci planuri ca tiganul” sau “sa nu te grabesti ca mireasa la pat”. Intelepte zicale ce ar trebui sa ne indemne sa urmam expresia latina “carpe diem”.

Cand vine vorba de asteparile unei persoane mature, de cele mai multe ori acestea se lovesc de cliseele bine cunoscute: intemeierea unei familii, cariera, sanatate, bani.

Ce-i drept, cam toti oamenii au parte de asemenea lucruri, in proportii diferite, normal, insa reusesc sa atinga macar unul din subiectele expuse.

De cele mai multe ori imi spun ca indiferent de situatie ma voi descurca, deci vitregiile vietii pot veni, insa nu imi vor impune un capat, doar moartea, dar ea nu e o surpriza, e parte din om de cand acesta se naste.

Nu-mi propun idealuri, nu imi fac lista de invitatii pentru nunta, nu imi aleg numele copiilor, nu imi stabilesc tiparul sotului perfect.

 O sa imbratisez fiecare moment si il voi trata dupa cum merita, o singura dorinta o voi vrea indeplinita: sa adorm noaptea la o ora decenta si normala.