Fara viata virtuala

Giovanni Sartori preciza ca “orice progres tehnologic a produs, la aparitia sa, teama sau macar aversiune”, deoarece inovatiile pot declansa tulburari in ceea ce priveste existenta oamenilor. Insa daca e sa ne gandim la Internet, acesta a fost primit cu insetare si imbratisat de multa populatie in scurt timp. Astazi “omul” declara ca nu mai poate trai fara Internet.

Daca e sa ma gandesc la viata fara accesul la acest mijloc de comunicare si informare,  trebuie sa precizez ca nu as tasta in momentul de fata, ci mi-as creiona ideile pe o foaie palpabila.

Imagineaza-te fara mana dreapta, cam astfel ne-am simti fara internet, betegi, orbecaind prin lumea reala. Ne-am simti asa numai daca am dus o parte din viata avand acces la Internet, daca ne-am hranit din tot ce ne ofera el, bune si rele. Poate fi descris ca un rau necesar fara de care in prezent unii nu isi pot duce existenta.

    Dar daca ne intoarcem in trecut, acum 20 de ani, cand nu exista internetul, oamenii nu cunosteau aceasta lipsa; asta nu inseamna ca erau mai putin informati sau ca nu mai comunicau intre ei. Lectura era una din principalele ocupatii, ziarele si cartile jucau un rol important in societate. Oamenii secolului trecut isi duceau existenta in mod normal, comunicarea interumana era mult mai dezvoltata, iar legaturile sociale mult mai stranse,  aveau timp unii de alti, de iesiri si discutii.

Astazi, primul lucru pe care il fac multi cand se trezesc dimineata e sa porneasca laptopul/calculatorul, sa se logheze pe yahoo, facebook, sa verifice stirile, noile postari pe bloguri. De dimineata ne infiltram in viata virtuala, uitand ca realitatea ne asteapta afara, sa pasim pe strazi si sa culegem noile roade ce ne le ofera la tot pasul.

Am trecut printr-un test cand am petrecut cateva zile la munte, fara internet. Am fost oarecum detasata si am reusit sa comunic mai mult cu prietenii, colegii, dar gandul imi zbura la noul episod aparut din serialul X, Y, pe care trebuie sa il scot de pe torrente, la blogurile vizitate zilnic, la ce am mai primit pe facebook, obisnuinta isi striga drepturile.

 Daca suntem pusi in situatia de a ne adapta, o putem face, sta in firea noastra umana, ne putem mula pe diferite situatii impuse de viata, dar in acelasi timp ne dorim sa nu fim nevoiti sa renuntam la obisnuinta.

As fi ipocrita sa declar ca ar fi mai bine fara internet, fiind o mare consumatoare si client fidel, dar sunt constienta in ceea ce ma priveste ca as citi mai mult, as face mai multa miscare, m-as include mai mult in lumea adevarata.

Cine sunt “eu” pe Google

    Oameni fiind, ne roade curiozitatea aproape in orice situatie. Cu inima stransa ne tastam numele pe Google si asteptam sa vedem ce surprize ne rezerva marea inventie, Internetul. Ca orice rac nerabdator si dominat de imaginatie, am procedat intocmai; mi-am scris numele si in 0, 47 secunde am aflat ca exista 167.000 de pagini. Cu frenezie am inceput sa deschid primele pagini, sa vad, oare chiar sunt eu?! Usor dezamagita si amuzata, mi-am dat seama ca inca nu apar in primele cautari, nu sunt destul de renumita. Adancind problema pusa, am vrut sa descopar cine e “Diana Nistor”, cine mai traieste sub acest nume, ce fel de viata ii e predestinata. Am patruns in tainele Internetului si am aflat ca sunt doctor specializat in nefrologie, psihiatru si psihoterapist. Primele dezvaluiri m-au dus cu gandul la copilarie, cand imi doream cu ardoare sa devin “doctorita”.

    Sapand si deschizand mai multe pagini, am descoperit ca apar foarte des in anunturi matrimoniale si la sectia “Super fete” din tabloidul Cancan. Viata intima se pare ca ii da de furca asa-zisei Diana. Utilizand diferite metode si descrieri cat mai atractive, incerc sa acaparez atentia si sa imi gasesc ibovnicul, dezvaluind: “Ce-mi doresc de la prima intalnire: o strangere de mana, un sarut pe obraz, un sarut pasional, o discutie spumoasa, o privire seducatoare”. Pana acum mi-am aflat cateva profesii si ocupatii, dar curiozitatea ma impinge sa continui procedeul si sa vad ce minunatii mai aflu.

   Ce sa zic, nu ma asteptam, am castigat un concurs de muzica, in calitate de solista vocal. Se pare ca unele Diane, au si voce,  fapt ce ma bucura.

 Dand pagina dupa pagina, m-am gasit cu adevarat, eu, cea reala, cea in discutie. Dar pe ce site, pe ce pagina? Pe site-ul Polyvore, un site pe care poti concepe tinute, folosindu-ti imaginatia si informatiile cu privire la moda. Deja incalzita si oarecum satisfacuta, am vrut sa scormonesc si m-am gasit iarasi, mi-am gasit stirile publicate pe Cuzanet. Cu emotie le-am recitit, amintindu-mi cu cat chin am obtinut anumite informatii si cu cata stangacie am pornit pe drumul redactarii lor.

Misiune oarecum indeplinita, dar inainte de o incheia, m-a strafulgerat un gand, sa tastez numele la sectiunea “imagini”. Zis si facut. Primele imagini nu mi-au trezit niciun sentiment, dar pe pagina a doua, cu stupoare, ma vad. Cu ochii mari cat cepele, vreau sa vad sursa si sa aflu ce cauta o poza de a mea veche de trei ani. Cu zambetul pe buze, am descoperit ca sunt Dr.Diana Nistor, specializat in geriatrie, undeva in America, iar la profilul doctorului apare poza mea, eu, cea in discutie, dansand. Am incercat sa accesez site-ul healpth.com, dar este invalid. Necunoscute sunt caile Internetului; acum ma roade curiozitatea; oare cine mi-a furat poza, de unde si cum a ajuns pe un site din America, folosindu-se de ea pentru a se prezenta un doctor specializat in geriatrie. Va fi o alta intrebare retorica atarnata in cuierul curiozitatilor proprii.