Cu totii ne credem unici. Nimeni nu sufera mai mult decat noi, nimeni nu a cunoscut o asemenea durere. Nimeni nu iubeste ca noi.
Iti sorbi cuvintele cand iti insirui sentimentele si le savurezi siropul ce se scurge si te indulceste sau amaraste. Nu vrei sa pastrezi pentru tine, impartasirea cu oricare alta persoana iti provoaca o concretete, intensitatea starilor tale se mareste, simti cum creste chiar in timpul in care cuvintele iti parasesc corpul si se avanta in atmosfera. Ce usurare sa iti faci martori, sa ai confesori, sa ai partasi la intamplarile ce ti-au dat lumea peste cap.
Si e intr-adevar o metoda prin care poti sa iti micsorezi povara, ai impresia ca odata ce ti-ai varsat vitregiile vietii, esti eliberat.
E ca o spovedanie, numai ca nu preotul e cel care te asculta, ci un prieten sau poate cosmeticiana sau un necunoscunt.
E o senzatie placuta sa stii ca esti ascultat, ca primesti un sfat sau o indemnare, o aprobare ca te poti marturisi si iti poti continua viata indiferent de lovituri.
Te pricopsesti cu o expresie ce parca iti da imbolduri: asta inseamna sa traiesti.
Te invelesti cu vorbele venite de la ceilalti si incerci sa iti ingropi propriile ganduri, incerci sa le amani, sa nu le dai ragaz sa te napadeasca, pentru ca stii ca solutiile vor veni mai greu, iar cu cat de afunzi intr-o anumita problema, risti sa te adancesti cu tot cu picioare. Iar mlastina nu-ti va permite sa inoti, nu-ti va ingadui sa folosesti colacul de salvare.
“Ceilalti” sunt intotdeauna o portita de iesire, o scapare din necaz.
Insusirea omului de a trai printre semeni, de a convietui, se intareste.
